Astăzi am făcut curățenie prin referatele mele, proiecte, teme, etc realizate de-a lungul anilor și am găsit această poezie cu care am participat la un seminar organizat în colegiul unde am studiat legat de "comunism" ( prin clasa a XI-a cred...au muncit două minți pentru aceste versuri, nu îmi aparține în totalitate meritul, însă îmi aduc aminte că a fost foarte apreciată). Versurile sunt poate dure, dar am vrut să reflectăm realitatea. :)
Taci, ascultă doar ce ți se spune!
Pecetluirea vocii lasă în trecut grele urme
Neavând curajul de-a se înfrunta, ci doar de-a se supune.
Dictatorial...decrete....un calvar, nu lume;
O lume aparent făr de necaz
Dar umerii societății greu sunt apăsați;
Voiește a țipa din interiorul ființei
Și stau gândindu-se fără să vrei
La ce vei grăi, la ce vezi că-n juru-ți se întâmplă;
Și știi că nu poți...că pistolu-ți șade-n tâmplă...
Vrem să vorbim, dar nu suntem uniți!
Suntem oameni...oameni tăcuți.
Se-aude o voce de răscoală,
Iar tot poporul din somnul veșnic se scoală;
E viu și arde de nerăbdare
Să se poată afirma, să poată vorbi cu voce tare:
Vrem să fim noi!
Dar din lumină iese-un val de cenușă, foc, sânge și măcel,
Prunci plângând, oameni striviți,
Numai praf și tunetul armelor.
O adevărată apocalipsă. Iar în urmă potopuri de cadavre.
Un tablou tragic și totuți minunat,
Sânge peste tot..de-ar fi corbii să le sleiască carnea.
O picătură de morți umflați și putreziți,
Acoperă-un oraș de destin uniți.
Singura lor cale de scăpare a fost revolta,
Neavând un alt mod de a opta!
Și oful și chinul neamului
Înveninează mintea bolnavă a Marelui Om.
Măcelul hărăzit îl gustă din plin
Și cum vrea să oprească inevitabilul destin
Sfârșit în cărarea mulțimii
Încătușată-i ultima sa privire.
Și c-o singură gură de aer
Străpunsă-i inima de-un glonte...strivit de cimentul rece
Trupul său se scaldă în propriul sânge,
Ca un câine închide ochii și se stinge!
S-a-ncheiat epoca de teroare,
Spre viitor oamenii privind cu încrezare.
CĂCI CE-A FOST ÎN TRECUT,
ZACE ACUM...CAM DOI METRI SUB PĂMÂNT!
