Începutul timid al primăverii, în a doua jumătate a lui februarie, este o perioadă favorabilă culegerii anumitor palnte de leac:
Seva, coaja şi muguri de mesteacăn
(Betula alba L.sin.verrucosa Ehrh.,fam.Betulaceae)
Acest frumos copac de deal şi de munte, des întâlnit în pădurile româneşti, poate trăi până la 100 de ani. Virtuţile sale terapeutice sunt cunoscute în Occident din Evul Mediu, iar, în România, încă din Antichitate. Sunt folosite, în scopuri medicale, coaja copacului, de o superbă culoare alb-argintie, mugurii, culeşi la începutul primăverii, seva (recoltata în aceeaşi perioadă) şi frunzele tinere, recoltate în perioada mai-august.
Seva de mesteacăn, cu gust dulce, are un deosebit rol diuretic, favorizând eliminarea acidului uric şi ureei, a pietrei de la rinichi; de asemenea, redă buna funcţionare a ligamentelor în cazul artozelor. Ea se obţine găurind tulpina mestecinilor, pe o adâncime de cinci centimetri, cu ajutorul unui sfredel de grosimea unui creion. Seva se ia timp de 15 zile pe lună, timp de două luni, între 100 si 200 de grame pe zi, în cazul litiazei urinare, reumatismului şi bolilor vezicii urinare.
Coaja de mesteacăn se administrează ca decocţie (o linguriţă de coajă tocată la o cească de apă, fiartă timp de 5 minute; se iau 3 ceşti de ceai pe zi, înainte de mese); se foloseşte în curele de purificare trupească, primăvara, fiindcă are proprietăţi de a elimina toxinele din sânge.
Decocţia de muguri se face folosind 200 grame muguri la un litru de apă; se fierbe până lichidul scade la trei pătrimi şi se ia în cursul unei zile în patru repriyze, fiind indicate împotriva calculilor renali, reumatismului, gutei.
Coaja de salcie
(Salix alba L.,Salix fragilis L.,fam.Salicaceae)
Coaja acestui frumos arbore, pe care-l întâlniţi pe lângă ape, se recoltează în această perioadă, de pe ramurile de minimum trei ani. Această coajă are deosebite proprietăţi antifebrile, sudorifice (favorizează transpiraţia şi, implicit, eliminarea toxinelor), antinevralgice şi tonice. De aceea, este recomandată în viroze, în gripe în special, având şi o acţiune benefică în afecţiunile plămânilor şi în bronşite.
Decocţia se face din 50 de grame de coajă uscată şi pisată, fiartă într-un litru de apă; se beau patru ceşti pe zi, dintre care una seara, înainte de culcare. Un efect secundar care poate apărea după câteva zile este constipaţia.
Coaja poate fi şi macerată în vin alb (50 de grame la litru); se lasă 10 zile la loc rece şi răcoros. Se bea câte un pahar îaninte de mese.
Urechelniţa
(Sempervivum tectorum L.,fam.Crassulaceae)
Această plantă perenă poate fi găsită pe ruine sau pe stânci, precum şi pe acoperişurile din paie ale unor case părăsite. Are frunze cărnoase, cu aspect de solzi, planta în întregime semănând, când e tânără, cu anghinarea. Frunzele (şi sucul lor) se folosesc cel mai frecvent împotriva diareei, dar ele au şi proprietăţi antifebrile, diuretice şi de stimulare a metabolismului. A fost folosită cu rezultate încurajatoare în unele forme de cancer al uterului.
Infuzia se prepară din frunze (15 grame la un litru de apă): se beau 4 ceşti pe zi. Se poate obţine şi sucul frunzelor, prin presarea plantei proaspete: se ia o jumătate de linguriţă de suc, în puţină apă îndulcită de 4 ori pe zi.
Povetele maicii Sofronia
